Uda-te, suflete!

Onorabilul alcool e ieftin

Onorabilul alcool e ieftin

 

Formula de salut: Duduilor si duzilor, moarte viermilor de matase!

Botanic vorbind: Vad ca fratii mei de celule liberiene si lemnoase stau cu crengile aplecate de austrul asta dinspre mediile universitare. Asa ca eu, ca samanta aruncata tocmai pe insula asta, vreau sa va transmit cateva frunze (galben-ruginii si cam uscate) despre climatul de-aci. Ploua cu soare, dragi arbori, iar umbra aruncata de cladirea universitatii nu m-ajunge decat rar, iar cand ma [ajunge, nota radacinilor mele, intotdeauna atente la formulare, desigur pe cat le permite perspectiva (limitata) de organe subterane], atunci am grija sa-mi trag seve din solul pe care mi l-am cultivat cu grija pentru a incuraja confrati de p-aci sa vina in vizita, la schimb de frunze.

Suflet = nimic: Romanii par foarte ancorati in material atunci cand atribuie desertaciune sufletului. De pilda, cand se-ntreaba (retoric) un roman:

M-a ajutat Gheorghe cand mi-am taiat porcul? Sufletu’, tot cu nevasta m-am descurcat.

Ce-o fi in sufletul lui? Daca spui: Dracu stie ce-i in sufletul lui, atunci dracul e un individ destul de nenorocit, fiindca dracul va simti la fel de acut (respectiva traire trebuie considerata de natura negativa – dealtfel sugerata de ingrijorarea mimata de interlocutor care evident nu vede / nu poate vedea dincolo de fragmente) aceeasi durere, este de asteptat ca diavolul sa-si smulga nu parul, ci coarnele din cap de atata suferinta. Deci concluzia este ca extrem de putini diavoli vor poseda coarne in ziua de apoi.

Mergand la mansarda: Dar daca afirmi “Dumnezeu stie ce-o fi in sufletul lui” (de fapt expresia e o negatie: “Nimeni nu stie ce se petrece in sufletul lui”), atunci dumnezeu este cel prins in impas, in prislopul unde se bat muntii in cap. Si atunci dumnezeu va fi oarecum turtit, iar pan’ce dam in apocalipsa este de asteptat ca va fi precum o coala de hartie. Daca am dreptate, o sa contemplam un sfarsit al lumii cu draci fara coarne si un dumnezeu purtat ici colo de fiecare suflare din trambitele arhanghelilor zilei de apoi.

Palpitatii si premonitii: Sticla-i de vina, ca-i fumurie si nu se vede bine. Ce se vede cu contururi vag precizate de unde stau eu acum cu fruncea lipita de fereastra arata ca un tir indreptandu-se catre sandramaua in care haladuim, si am sentimentul ca fereastra asta nu-i ecran de televizor. Asa ca m-am gandit sa mai scriu cat timp ne auzim, ca poate-o claxona.

Inca nu, inca nu, inca nu… Cuvintele sunt atribuite unui individ si constituie testamentul sau articulat in timpul caderii de la etajul 10.

Istorioara japoneza cu morala etimologica (etimologie falsa, dar cred ca v-ati obisnuit cu ideea ca va torn basme).

Asadar, se zice ca pe meleagurile astea traia odata un taietor de lemne pe numele sau necrestinesc Taro; si intr-o buna zi, pe cand cu securea pe umar si cantecul pe buze, Taro zari intr-un luminis cum un sarpe enorm e pe cale sa inghita un paianjen (animal cu mare trecere la oamenii d-aci) si, facandu-i-se mila de biata insecta neajutorata, izgoni sarpele. Multumit de fapta sa, se intoarse acasa unde gasi o fata frumoasa ca-n povesti.

Mandra ii propuse sa alcatuiasca impreuna un menaj armonios, lucru pe care Taro il accepta bucuros de soarta sa norocoasa. Intr-una din zile, fata observa ca gospodaria lor subzistand din surcele taiate ar avea nevoie de un mic impuls sub forma unor comoditati cu valoare adaugata, asa ca ii spuse lui Taro sa-i faca rost de niste bumbac, cu care ea va tese o panza maiastra. Zis si facut, sau mai bine zis, tesut.

Pentru a-i oferi lui Taro o nota de mister in viata lor monotona, mandra ii ceru sa o lase sa tese intr-o camera incuiata timp de trei zile, la capatul carora ea iesi cu o tesatura uimitor de fina. Taro se prezenta la castelul lordului cu bucata de material, si acesta ii oferi o suma enorma, smulgandu-i si fagaduiala ca ii va aduce o alta panza in cel mai scurt timp posibil.

La-ntoarcere, Taro se opri la iarmaroc unde cumpara o mare legatura de bumbac pentru implinirea promisiunii catre suzeranul sau. Obosit de pataniile zilei, Taro poposi la un izvor unde-si astampara setea, neobservand cum acelasi sarpe (ce incercase sa inghita paianjenul) se strecura in legatura sa de bumbac. Taro transmise noua comanda sotiei, si ea se supuse (abundenta s-urilor vine sa sugereze amenintarea sarpelui plutind in atmosfera povestii), incuindu-se din nou (cu tot cu legatura de bumbac) in camera cu razboiul de tesut.

Naratorul devine acum omniscient (sau omnipotent si omniprezent) si patrunde prin usile de hartie in camera in care sotia lui Taro se da de trei ori peste cap redevenind paianjenul pe care acesta il salvase. Absorbit in actul de a tese, paianjenul nu observa sarpele care se strecoara afara si deschide o gura hulpava pentru a-l inghiti.

In acest moment, soarele, care se plimba pe cer, privind scena si fiind constient de fapta marinimoasa a paianjenului rasplatind bunatatea lui Taro, ii intinde insectei o raza de soare pe care aceasta se agata scapand pentru a doua oara din coltii sarpelui. Ei bine paianjenul nu poate lasa nerasplatit ajutorul oferit de soare, caruia ii tese nori pufosi pe care acesta sa se poata odihni.

Si de-aici oameni buni, intelepciunea populara japoneza a dat acelasi nume (dar, atentie, nu si aceleasi ideograme) paianjenului si norilor: kumo. Pentru cei interesati de partea vizuala, kumo de pe cer “Spun [ca] Ploua” (雲), in timp ce kumo de tes panze sunt “Insecte [care] Stiu [plus] Insecte de Cinabru” (蜘蛛).

Te unge pe suflet soarele asta marinimos.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s