ganduri despre viata dupa studentie (in Japonia)

Plecaciuni doamnelor si domnilor

Vorba japonezului: Cum va petreceti zilele astea caniculare?

[Raspuns invariabil: in camere cu aer conditionat].

Azi ma mananca undeva sa scriu, si fiindca toti nesuferitii care pana mai deunazi m-or scarpinat cu spituri generos plasate au luat o pauza, bag sama ca o sa va gadil retina. Nu de alta, dar am de impartasit cateva impresii despre viata de dupa universitate (da, exista, nu este doar un zvon; desi putini sunt cei care mai gasesc timp s-o dovedeasca).
Dupa cum nu stiti probabil, eu am terminat in martie anul curent (=2007) si nemaifiind pe statul de plata al guvernului japonez, m-am gasit in inedita situatie de a-mi castiga… orezul carevasazica. Spun inedita ca eu nu fac ca altii de planifica viata si urmeaza acel plan; eu planific viata la fiecare pas (impiedicat), si am atatea planuri ca nu mai stiu care e ala principal (ceva in legatura cu descoperit scopul planurilor; prietenii stiu de ce).
Asadar dragii mosului (si zic asta intemeindu-mi spusele pe primul meu fir de par alb descoperit alaltaieri), vreau sa va explic eu cum devine cazul cand te identifici cu amaratii de fluturasi-din-slujba-in-slujba.

Pentru zarghiti ca subsemnatu sunt avantaje. Par egzamplu, va zic c-am descoperit Petrosanii Japoniei (adica Oizumi-machi, din Gunma, care s-ar putea chema Sanyo-machi, ca orasul e format din fabrica si gardul fabricii pe care scrie, n-o sa ghiciti, “SANYO”) ca profesor de engleza (vreo doua saptamani).
Pentru cei care se gandesc ca viitorul nu e orange, dar nici in alta parte nu pare colorat in culori calde, ALT (Assistant Language Teacher) poate constitui biletul de stat in Japonia pana la noi ganduri. N-as recomanda decat celor curiosi sa afle cum ies japonezii asa de socializati din scoli. Raspunsul pe scurt:

fiindca isi petrec o buna parte a copilariei si adolescenta in cladirea scolii unde se tesesc cu grija coarnele si toate celelalte asperitati craniene

Am mai facut-o si pe interpretul, adica datul din gura in japoneza in ritm cu americanii, englezii si/sau nemtii trimisi la sedinte despre amortizoare soc; slujba asta e cu schepsis, adica simti ca-ti cam fierb creierii a la tom sawyer dupa 10 minute de portavoce pentru gandurile altuia. Bun pentru vazut interiorul fabricilor (a la “A brave new world”, toata lumea in salopete albe identice).

M-am dat in barci si cu companii de traducere, dar din cate am vazut eu in 3-4 luni, domeniul e inca in faza de maturizare (in sensul ca am intalnit “profesionisti” care puteau s-o faca pe chelneri la restaurantul Perla; cine stie, cunoaste).

Dealtfel din cauza unei companii de meseriasi din Tokyo era sa ma trezesc tot somer, dar fara viza. Chestia cu increderea e o notiune vetusta in lumea “reala”; dupa cum nu obosesc sa tot aflu. Stiu ca pare incredibil, dar sunt si companii care au o idee mai vaga decat mine despre ce vor sa faca concret; eu i-am ajutat cat am putut si le-am spus ce sa faca cu doamnele mamele lor si le-am promis sa le onorez mortii dupa datina stramoseasca, chiar daca putin neortdoxa. Ne-am despartit prieteni.

Tot prieteni m-am despartit si de doamna patroana a unui restaurant romanesc (nu va zic care, incepe cu R si se termina cu omania), dupa ce am lucrat chelner in localul dumneaei. Pentru cine vrea mancare romaneasca gatita de bucatari din Brasov (unu e domnu’ Moise, care mi-a explicat din prima zi ca

“greu e la inceput, in primii zece ani, ca dup-aia te obisnuiesti”

recomand cu putere slujba asta. Pentru cine vrea sa faca si bani, de ce nu incercati s-adunati cutii goale de bere si sa le vindeti? Le mai recomand slujba asta alora de vor sa aiba o sefa demagoga plina de sinceritate. Nu credeti in combinatia asta? Nici eu nu credeam, pana mai deunazi, dar egzista p-onoarea mea. Iar daca se intampla ca doamna patroana sa citeasca aceste randuri neinspirate, vreau sa-i multumesc pe aceasta cale pentru banii de tren oferiti cu atata generozitate: daca nu mi-ati fi dat banii astia, ar fi fost ca si cum as fi muncit ca sa primesc o masa pe zi, si doar nu mai suntem iobagi si arendasi. Au gresesc eu?

Partea proasta in toata povestea asta e ca viza de pe pasaport te face sa simti morcovul cat telegraful care, dupa cum am descoperit cu totii, nu prea e compatibil cu toaletele din Japonia. Trebuie obtinute tot felul de patalamale si avizuri de la oficialitati care s-au trezit cu fundul tintind catre tavan. Asa ca am capitulat eu inainte sa ma trezesc cu fata uitandu-ma din tavan in jos, si din septembrie ma fac baiat cuminte de la 8 dimineata la 5 seara. Sper ca toti copchii de 10-12 ani din Tsukuba sa aprecieze efortul meu de a incerca sa le bag mintile britanicilor in cap.

Astea fiind zise ma duc sa-mi beau lapticul din cartonul de un litru din punga de la supermarket tinuta cochet cu doua degete (printii stiu de ce),

Vine Baiatu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s