Domne, dar tu chiar esti roman?

Welcome to Coas! Drive carefully: We have 6 cemeteries; hospitals: NONE.

Welcome to Coas! Drive carefully: We have 6 cemeteries; hospitals: NONE.

Fiind eu aici un interpret (japoneza-engleza) in Japonia, cateodata apare intrebarea:

Domne, dar tu chiar esti roman?

Mai ales cand auzi pe cineva vorbind in romana in modul in care o fac eu… Ma-ntreb daca aceeasi intrebare va fi pusa si fiicei mele pe jumatate japoneza, ha-fu (din engleza half) cum zic japonezii.

Asa ca din cand in cand simt ca trebuie sa vorbesc in romana numai ca sa-mi demonstrez identitatea, nu numai fata de romani, ci si fata de alti straini care se uita la mine si vad un american, sau un german, sau un italian, sau un francez, sau un sud-american.

Cand am fost in Columbia, toata lumea credea ca sunt columbian, cameleon ce sunt.

Sa fi roman e putin ciudat pentru cine traieste in exil, fiindca atunci numai romanii inteleg ce zici tu.

Pana la un punct. Cand incepem sa vorbim in alta limba, normal ca nu mai e la fel.

Faptul ca am plecat din Romania acum aproape 15 ani (la scurt timp dupa terminarea liceului) ma face sa fiu un tip care a crescut intr-o perioada foarte ciudata a istoriei Romaniei (nu ca s-ar fi normalizat lucrurile intre timp):

Nascut in 1980 cand lucrurile au luat-o razna din nou (se pare).

Eram la o scoala care se chema Scoala Generala nr. 119. Erau 2 scoli in cartier:

  1. 119, care era scoala buna si
  2. 308, unde erau tiganii,

asa ca bineinteles ca am mers la 119, ca era periculos la ailalta:

Un vecin de-al meu a fost atacat de tigani (se zicea). Nu stiu daca e adevarat, domne Poate erau tigani aia de l-au atacat, cine stie?

Dar la noi (in Romania), nu domne, se stie sigur: Erau tigani. Da?

Asa ca am mers la 119. Aveam un coleg (la 119), Doru, nici nu stiu ce mai face, bineinteles ca nu tin legatura cu oamenii; sunt (in caz ca nu v-ati prins) un complet pustnic, aici unde traiesc eu in Japonia.

Colegul meu Doru, toata lumea ii zicea Atarnache.

De ce-i ziceam domne “Atarnache” lui Atarnache? Fiindca tot timpul parea ca hainele atarna pe el, avea saracu’ haine prea mari, probabil ca si eu aratam la fel, doar ca eu foloseam o curea.

Lui ii cadeau mereu pantalonii, dar nu era la moda, nu era o chestie cum e la americani acum (de fapt, cum e cam peste tot acum, sa porti pantalonii sa se vada boxerii sau chilotii dedesubt).

Atunci nu era la moda, pur si simplu atarnau pe el. De-aia … Atarnache, da?

Atarnache era un personaj  extraordinar, ca din povesti, mi se pare. (Nu stiu cum e acum, cum a evoluat, presupun ca s-a maturizat si el; si eu imi par irecognoscibil daca ma privesc cu ochii de acum.)

Facea niste tampenii (din punct de vedere al scolii, al profesorilor) care ti se pareau de neconceput:

Domne, dar de ce le face? Adica e clar ca o sa-l prinda oricum. Pe deasupra, el recunostea intotdeauna daca era confruntat (cum s-ar zice) de profesori.

Intotdeauna cand se spargea ceva sau se intampla o chestie urata pe care oricum nu aveai cum s-o ascunzi, prima banuiala pica asupra lui Atarnache.

Intr-o zi vine diriginta (eram prin clasa cincea-sasea), intra in clasa: Doru!

Se ridica in picioare (eram in pauza), cat e el, tragandu-si pantalonii in sus care cazusera pe vine.

Diriginta: Doru, am auzit ca te-ai dus la 5 B [alta clasa] si ai urinat pe catedra!

Toata lumea (iti dai seama) reactioneaza cu incantare: “Ai de mine, ce-ai facut bai Atarnache?”

Dar Atarnache (imediat, foarte puternic) “Nu, nu este adevarat!”

Diriginta interzisa. Cum domnule, nu? E prima data cand nu recunoaste.

Continua Atarnache: “Nu e adevarat, doamna. M-am dus la 5 B si m-am pisat in ghiveci”.

Fiindca asa a facut el, stii? Nu pe catedra.

Ti se parea, de fapt inca mi se pare o chestie supra-realista. Poate mi-am imaginat, poate a fost doar un vis (cum te gandesti cateodata vis-a-vis de amintiri improbabile).

E asa ceva posibil? Da, era posibil, se intamplau multe…

Cand erai elev de serviciu trebuia sa suni clopotelul.

Bineinteles ca profesorii alegeau elevi cat de cat “de nadejde” (cum s-ar zice) ca sa sune clopotelul la timp, chiar daca toata lumea te ruga

“Bai, suna mai devreme de iesire, si mai tarziu de intrare”

Tu (elevul de serviciu) apasai pe buton tzarrr-tzarrr, nu era automat, era un tip care apasa pe un buton, si cu cat mai repede, cu atat mai bine, sa-i scapi si pe ei. Dar desigur ca dup-aia te certau profesorii, asa ca era un joc in care trebuia sa pastrezi echilibrul cat de cat.

Oricum, elevul de serviciu (in timpul orelor) n-avea ce face, statea acolo si freca menta.

Si atunci profesorul venea din cancelarie (care era langa locul unde statea elevul de serviciu), si ii zicea:

“Bai cutarica, du-te si cumpara-mi si mie un pachet de tigari”

“Du-te si cumpara nu stiu ce, o paine, un ziar”

La un moment dat, diriginta, nu stiu din ce motive (n-o fi gasit pe elevul de serviciu), s-a dus sa-si cumpere singura, si a cumparat cateva cartoane de oua (de-alea cu 30 de oua, pac-pac-pac intr-un patrat; or mai fi la fel?). Si venea inapoi la scoala.

Intre timp eu si cu Atarnache (ne intoarcem la Atarnache) mancam mere in pauza dintre ore.

Eu aduceam mere la scoala, asta era (sa zicem) masa mea de pranz, si aduceam 1 mar sau 2 mere; oricum, cand aduceam, imparteam. Imi placea mult sa rup merele in doua, dupa care intrebam

“Bai, cine vrea juma’ de mar?”

De multe ori am impartit cu Atarnache; eu si cu Atarnache eram buni prieteni. Nu stiu daca era din cauza merelor, dar oricum mai stateam de vorba.

Ii dau jumatatea de mar lui Atarnache, o mananc pe-a mea.

O satisfactie mare obtineam atunci cand aruncam cotorul la cos, care era in fata clasei, si era intotdeauna scandal mare fiindca evident noi le-aruncam de unde stateam din banca de la 6-7 metri, si atunci se izbea de zid ca sa ricoseze si dup-aia sa cada frumos in cos. Asa ca zidul (langa cos) era tot patat, cu bucatele de mar de cine stie cand, dar era misto sa dai la cos.

In ziua asta Atarnache s-a gandit de ce s-arunce el cotorul la cos?

Si cum eram noi la etajul 3-4, azvarle cotorul pe geam. Instantaneu, urlet primordial de afara, de femeie ingrozita.

Toata lumea la geam, ce s-o fi intamplat? Si o vedem pe diriginta, care era cu nu stiu cate cartoane in brate, probabil ca i-a aterizat cotorul undeva in mijloc, oricum a avut ceva contact cu corpul ei si bineinteles ca femeia s-a speriat, reflexul (atunci cand ai bratele intinse in fata tinand ceva si te izbeste ceva) e sa ridici bratele intr-o miscare spasmodica, asa ca toate ouale au zburat dracu stie pe unde pe jos.

Va dati seama, cum era atunci, cate oua or fi fost acolo, ce valoare or fi avut (nu numai ca bani, ci si de relatii, etc.)?

Probabil ca le luase sa o tina o luna (sau sa fi fost Pastele?)

Dintr-un astfel de mediu am plecat si eu, tot ca Atarnache.

Eu eram ala micu’, nu eram cel mai mic, mai era unul mai mic ca mine (pe-ala il chema Pilula).

Eu n-am avut porecla decat mai tarziu, cand am ajuns la liceu.

Cum ma chema? Brutus, cum sa ma cheme, Brutus.

De ce ma chema Brutus? Asta e alta poveste, nu?

Parca fiecare avem o poveste din asta de se spune la diverse reuniuni (in bucatarie).

Vorbesti cu verii (sa zicem) si iti amintesti de nu stiu ce chestie. Pare de-a dreptul incredibil faptul ca s-ar fi putut intampla asa ceva, cu Atarnache si cu ouale…

Nici acum nu sunt convins: Poate mi-am imaginat, poate c-am auzit o poveste si am incorporat-o in aminitirile mele. Sa fi fost adevarat inca mi se pare indoielnic.

E interesant ca de obicei nu avem dubii in ceea ce priveste veridicitatea unei amintiri daca aceasta este negativa.

Ne inchipuim “Domne, trebuie sa fie adevarat” altfel nu ti-ai insusi-o, daca n-ar fi adevarata.

Dac-ar fi pozitiva (“Eram la piata si l-am vazut pe regele Mihai si a dat mana cu mine”) ai un avantaj, dar daca e negativa (“Intr-o vara am baut prea multa bere si n-am mai apucat s-ajung la o buda; am facut pe mine”) de ce sa-ti insusesti aceasta amintire? Nu?

Tin minte ca iarna eram des asaltat (fiind mic): Eram o tinta foarte tentanta, purtam niste ochelari enormi, ma faceau sa am o figura de fluture, mi s-a spus.

Si pac! c-un bulgare de zapada in cap.

Jumate a intrat sub rama de la ochelari si totul a devenit alb.

Dar aveam prieteni, domne, fiindca eram un tocilar (evident). Eram un tocilar de un tip oarecum aparte fiindca nu paream la fel de interesat de note pe cat ar trebui sa fie un tocilar in mod normal. Era o zona in care ma simteam ok, dar de multe ori calcam in afara si am avut noroc de parinti care sa nu ma traga la socoteala.

Bulgarele de zapada aruncat de unul care m-a gasit pe mine de fraier.

Dar aveam prieteni, pe care ii ajutam cu temele, sau care pur si simplu ma simpatizau din mila de figura ne-impozanta pe care o prezentam.

Prietenii astia mari l-au prins pe asta care a aruncat bulgarele de zapada si l-au tinut jos. Mi-au dat mie un bulgare de zapada

“Da-i, ma, in fata lu’ asta, da-i in fata, freaca-l cu zapada, las’ca-l tinem noi!”

(evident ca n-as fi avut puterea sa-l tin eu); dar n-aveam chef domne, ce sa te mai obosesti,

“Lasati-l ma si pe amaratu’ asta”

Eu inca mai aveam zapada pe sub guler, pe ochelari, nu vedeam bine cu un ochi. Ce rost avea sa-l frec si pe el? Inca de-atunci eram cu “Lasa-l in pace, lasa-l si pe amaratul asta sa traiasca”, cu atitudinea asta zen

De ce “Brutus”? Pai eram la scoala si toata lumea chiulea, de la anumite clase, mai ales de la orele de chimie.

(Domne, nu cred ca exista roman sa nu aiba o antipatie fata de subiectul asta, erau foarte putini aia care erau buni la chimie, dar in general toata lumea ura orele de chimie in liceu.)

Se decidea in grup

“Domne, gata, hai sa plecam toti, nu mai vine nici unul”

Mai ales cand era o zi cand se dadea o lucrare. Si apoi se punea problema

“Ba, dar vin tocilarii, fir-ar ei ai dracu’!”

Si daca mi-au zis “plecam toti”, nu puteam sa vin doar eu, sa sparg greva (cum s-ar zice), asa ca n-am venit nici eu. Cativa (fetele cuminti) or fi venit, nu mai stiu, nu mai tin minte…

Dar dup-aia vine dirigintele. Oh, dirigul nostru: Profesor de sport, doamne ce frica ne era de el…

Era un tip de treaba, intelegator, dar avea mana grea. Si o reputatie…

Fiind prof de sport, dirigul era (de regula) de partea noastra, dar de data asta era suparat:

Toata lumea sa chiuleasca, probabil ca venise profesoara de chimie la el sa urle

“Au plecat toti!”

Si vine dirigu si zice:

“Bai, care-ati chiulit de la ora de chimie? Sus, ridicati-va in picioare sa va vad care sunteti”

Se ridica toti, ma ridic si eu. Si ma vede dirigu’, ma vede si pe mine, dirigul care avea incredere in mine, dirigul care ma credea (tocilar):

“Si tu, Brutus?”

Si-asa am devenit Brutus.

Dirigul nu stiu daca m-a inteles vreodata. Cred ca saracu’ de el avea impresia ca sunt precum o enigma mica (1 metru jumate); atat de mica ca nu avea rost sa incerce s-o dezlege…

Prima noastra ora de dirigentie impreuna (la 9-A, sau cat era):

Stateam toti in banca si dirigul intra cu catalogul, se aseaza si incepe sa ne strige pe nume pe fiecare, sa ne ridicam in picioare “sa vedem ce-avem in clasa”, nu? Vine randul meu.

“Florescu!”

Ma ridic in picioare, incet.

Acum trebuie sa va imaginati cum erau bancile atunci (nu stiu cum sunt acum), bancile alea cu o chestie rabatabila care se pocnea de tevile ce tineau un intreg rand de pupitre legate impreuna. Eu ma ridicam incet, nu-mi placea sa fac zgomot, asa ca dirigu’ (care statuse cu ochii in catalog) isi ridica ochii, ma gaseste intr-un tarziu, si zice

“Ba, eu cand te strig, tu sa te ridici in picioare, ba!”

Si eu, care eram in picioare deja, zic (cu un aer de scuza):

“Asta sunt eu tot, dom’ profesor”

C-atata eram, nu stiu daca aveam mult peste un metru jumate.

Ce aminitiri domne, ce amintiri… Asta sa insemne sa fi din Romania? Nu stiu cum o fi prin alte parti.

Probabil ca fiecare popor are indivizi care au niste amintiri ce par (in contextul de normalitate, care-o fi ala acolo) absurde, par supra-realiste, dar in Romania astea (momentele supra-realiste) par sa fie mult mai dese.

Accidentele par sa se intample mereu in Romania:

Cad lucruri de la balcoane, oamenii reactioneaza in moduri uluitor de surprinzatoare…

Ma intoarceam spre casa cu Stefan (colegul meu de banca), si ne cumparam covrigi, covrigi de 100 de lei (vechi). Dau banul omului, si cum era lada aia plina de covrigi, incep s-aleg unul care sa aiba mai putina sare, sau nu stiu ce incercam eu s-aleg (cu capul in nori cum eram); oricum, ezitam.

Si vanzatorul de covrigi, un tip mare cu mustata de muschetar, in momentul in care in sfarsit am pus mana pe-un covrig, urla

“Ala nu!”

Mi-am retras (bineinteles) imediat mana, gandindu-ma “Doamne, ce-am facut?”. Zice

“Ala nu, ala e pentru export!”

Astia sunt romanii domnule, astia sunt romanii:

Sa ne surprindem, sa radem putin, sa facem un banc, da?

De-acolo am plecat si eu. Pe bune.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s